Consiliul Superior al Magistraturii a decis, săptămâna trecută, ca judecătorii și procurorii care nu au vechimea necesară numai din aceste profesii pentru a ocupa funcții de conducere în sistem să nu poată fi admiși la concursurile pentru acestea.

Ca atare, magistrații care au fost avocați înainte de a intra în sistem și care nu au vechimea doar din funcția de procuror sau judecător, nu vor avea acces la examenele în curs sau la examenele viitoare. Însă, cei care și-au început deja mandatele, nu vor putea fi revocați din funcții.

Decizia CSM afectează inclusiv concursul pentru funcții de conducere la tribunale și parchete care este în plină desfășurare, astfel, dacă există candidați cu vechime și din avocatură, vor fi considerați că nu îndeplinesc condițiile legale pentru a participa la concurs și vor fi excluși.

Consiliul Superior al Magistraturii a decis să pună deîndată în aplicare o decizie a Curții Constituționale care prevedea că nu le este recunoscut ca vechime pentru obținerea unei funcții de conducere în sistem timpul în care magistratul a fost avocat. Ca atare, chiar de la acest concurs, organizat de CSM în perioada martie-iunie 2014, pentru funcții de conducere la judecătorii, tribunale și curți de apel, dar și la parchetele aferente, magistrații care nu au vechimea necesară numai din sistem nu vor putea să își termine concursul. 99 de procurori și 133 de judecători care s-au înscris pentru acest concurs, de la multe instanțe și parchete din țară, vor fi verificați dacă, în lumina deciziei Curții Constituționale, mai îndeplinesc condițiile de vechime.

Conform CSM:"Având în vedere publicarea în Monitorul Oficial (....) a Deciziei Curții Constituționale nr. 176/2014, în ședința din 15 mai 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis că magistrații care participă la concursul sau examenul pentru numirea în funcții de conducere, desfășurat în perioada 28 martie-25 iunie 2014, pentru care, la calcularea vechimii, comisia de organizare a luat în considerare vechimea în profesia de avocat, întrucât decizia CCR (...) nu era publicată la momentul analizării îndeplinirii condiției de vechime minimă legală, și care ar urma să promoveze concursul, se vor afla în situația neîndeplinirii condiției de vechime (...)"

Curtea Constituțională a ajuns să soluționeze această cauză după ce a fost sesizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în fața căreia un judecător de la Judecătoria Constanța s-a declarat nemulțumit că nu a fost delegat în funcția de președinte al Secției Penale. Judecătorul a susținut că, întrucât legea prevede doar profesia de avocat ca profesie anterioară celei de magistrat, cei care au avut o altă profesie juridică în afara celei de avocat înainte de a fi magistrați sunt discriminați. Instanța în fața căreia a fost ridicată excepția, ÎCCJ, a stabilit că, într-adevăr, prevederea legală este discriminatorie și nu respectă principiul egalității, și a decis, ca atare, sesizarea CCR. „Dispozițiile criticate constituie o încălcare a principiului egalității și nediscriminării, prin instituirea unui tratament diferențiat unor cazuri egale, în lipsa unor justificări obiective și rezonabile"!

Curtea Constituțională i-a dat dreptate judecătorului care a ridicat această problemă și a constatat că, deși nu i se pot impune sistemului limitele pentru a permite sau nu admiterea unei persoane, totuși, aceste criterii nu pot să fie unele discriminatorii. În plus, Curtea arată că deși există diferențe firești între profesiile juridice, cei care au intrat în sistemul judiciar cu vechime de 5 ani au avut condiții egale, pregătire asemenea și examene la fel, prin urmare, este nedrept ca numai unora să le fie recunoscută vechimea. „Ținând cont de faptul că, la momentul înscrierii la concursul de admitere în magistratură, toți candidații au fost considerați egali sub aspectul profesiei și al vechimii necesare (...) este inechitabilă oferirea unui asemenea tratament privilegiat la un moment ulterior unei anumite categorii de magistrați. Nimic nu justifică apariția unei diferențieri între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură și cel al promovării. De vreme ce au fost declarați admiși la concursul de admitere în magistratură, nu se poate presupune decât că toți magistrații, indiferent de funcția în domeniul juridic pe care au avut-o anterior, au evoluat și s-au perfecționat în cadrul unor repere profesionale similare, neexistând niciun motiv pentru conferirea unei mai mari îndreptățiri la promovarea la instanțele sau parchetele superioare unei anumite categorii, între magistrați, pe parcursul dezvoltării profesionale, nu pot exista decat eventuale discrepanțe generate de gradul individual de pregătire, nicidecum de împrejurări particulare, anterioare admiterii în magistratură".

O problemă ce a rămas încă nesoluționată este cea privind pensia magistraților cu doar câțiva ani în magistratură, care au avut o cu totul altă profesie juridică. Mai clar, legea astăzi prevede că judecătorul care a fost 30 de ani numai în sală va avea dreptul la pensie de serviciu la fel cu un judecător care a stat 10 ani în sală și restul de 20 a fost avocat, consilier juridic etc. Discriminatorie sau nu, prevederea generează și o gaură destul de importantă la bugetul de stat, pentru că mulți dintre cei cu profesii juridice stau în sistem mai puțin de 5 ani până să se pensioneze, asta după alți 25 de ani în care au stat la bară.

Ordonanța nr. 1139/II-2/2014 din 12.05.2014, dată în Dosarul nr. 238/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, ridică o serie de chestiuni de Drept constituțional și de Drept subsecvent asupra cărora se cuvin câteva considerente.

Astfel, în Ordonanță se arată în primul rând că “Imunitatea a fost definită ca o formă de protecție a Președintelui României împotriva oricărei presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea mandatului, având drept scop garantarea libertății de exprimare și protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive”. O astfel de teză este din capul locului contrară prevederilor Constituției, dar și rațiunii firești a instituției imunității. Într-adevăr, imunitatea de care se bucură Președintele României nu are  în mod fundamental rațiunea expusă mai sus, ci este parte imanentă a mandatului acestuia.

În primul rând, Președintele României, în lipsa imunității, n-ar putea să exercite în deplină libertate de decizie o serie de atribuții caracterizând mandatul. Astfel, sunt situații în care, chemat să dea materialitate hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 3 al Legii nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea acestuia, pentru toate instituțiile publice la care se referă, Președintele României ar putea să ordone încălcarea dispozițiilor unei alte legi. În situația în care ar fi trimis în judecată pentru încălcarea dispozițiilor legii respective, Președintele României nu s-ar putea apăra decât invocând hotărârea Consiliului sus-menționat, pe care însă, mai ales după încheierea mandatului, n-ar putea s-o prezinte instanței judecătorești, aceasta având, potrivit legii sus-menționate, caracter secret. Și chiar dacă instanța judecătorească ar cere desecretizarea hotărârii în cauză, Consiliul sus-menționat dispune, potrivit dispozițiilor legii sus-menționate, de libertatea să refuze s-o pună la dispoziție.

După cum se poate constata, Constituția nu instituie numaidecât o formă de apărare a Președintelui României pentru situațiile expuse în Ordonanță ori un privilegiu, ci îi asigură acestuia posibilitatea de a exercita funcția fără nici o constrângere, alta decât cea impusă de prevederile constituționale. Tocmai de aceea Constituția folosește în cuprinsul art. 84 alin. (2) un termen aparte pentru a asigura libertatea de decizie a Președintelui României – acesta se bucură de imunitate.

Când este obligat să ordone măsuri ori să săvârșească acțiuni și inacțiuni contrare unor dispoziții legale, Președintele României nu o poate face decât în temeiul prevederilor Constituției ori potrivit principiului legitimității ori potrivit principiului necesității. Dispozițiile constituționale privind imunitatea de care se bucură Președintele României trebuie corelate cu principiul supremației Constituției, înscris în art. 1 alin. (5) al acesteia, ele constituind o garanție a supremației sus-menționate.

Dar prin instituirea imunității Constituția nu urmărește numaidecât protejarea Președintelui României de presiuni și de abuzuri ce ar veni din partea unor subiecte de Drept constituțional sau subsecvent acestuia, ci protejarea de presiunile ce ar veni în primul rând de la persoana caracterizând ființa umană care a primit mandatul de Președinte al României. Într-adevăr, prin natura lucrurilor, corpul unei ființei umane  găzduiește, după cum s-a arătat deja (v. articolul “Despre ființa umană ca subiect de Drept constituțional“, pe: http://ascunzisuri-constitutionale.eu/2014/03/23/despre-fiinta-umana-ca-subiect-de-drept-constituional/), trei părți imanente: omul, apoi persoana, apoi Eul. Îndeplinirea mandatului de Președinte al României presupune, după cum s-a subliniat mai sus, o totală libertate de decizie, cu precizările anterioare. Dacă Președintele României nu s-ar bucura de imunitate atunci s-ar crea situația coexistentei într-un corp uman atât a Președintelui României, cât și a persoanei sus-menționate, aceasta din urmă, de teama unor repercusiuni de ordin penal, civil sau administrativ, putând să cenzureze o decizie ori o acțiune – sau inacțiune – a Președintelui României care ar contraveni unei norme legale. Imunitatea nu are așadar alt rol fundamental decât să-l elibereze pe Președintele României de presiunea ce ar putea veni din partea persoanei caracterizând ființa umană care a primit mandatul în cauză.

Pe de altă parte, acțiunile și inacțiunile Președintelui României nu pot fi, după cum s-a arătat într-un articol anterior, cuantificate în nici un fel în raport cu legea (v. articolul “De ce Președintele României nu răspunde penal, civil și administrativ“, dar și următoarele), așadar acestuia nu i se poate aplica nici o normă de Drept subsecvent Constituției, de vreme ce promulgă legea – în caz contrar ar fi și parte interesată și judecător.

Imunitatea de care se bucură Președintele României nu protejează numaidecât ființa umană îndeplinind mandatul, ci protejează acțiunile și inacțiunile acesteia cât timp se află în mandat, ca aparținând Președintelui României, mai precis efectele lor. Din această perspectivă nu are nici o relevanță că ființa umană în cauză este sau nu în mandat. Dacă n-ar fi așa atunci ar exista posibilitatea ca ființa umană să fie, de pildă, trasă, după îndeplinirea mandatului, la răspundere pentru abuz în serviciu, de exemplu pe motiv că a adus, prin promulgarea unei legi, vătămare unor interese ale unei persoane. O asemenea situație ar conduce, pe de o parte, la posibilitatea anulării legii pe cale judecătorească, respectiv, de frica repercusiunilor de tot felul, la paralizarea mandatului, ceea ce este inadmisibil.

Din cele expuse mai sus rezultă că teza avansată de Ordonanța sus-menționată potrivit căreia “Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin Președintelui României în exercitarea acestuia, se aplică numai imunitatea de drept procedural, astfel că, după încetarea mandatului, Președintele poate fi cercetat pentru astfel de fapte” contravine prevederilor Constituției.

Ordonanța sus-menționată își întemeiază concluziile reproduse anterior pe ipoteza că Președintele României ar fi demnitar public. Această ipoteză este greșită, Președintele României nefiind demnitar public – acesta este organ reprezentativ al națiunii, respectiv organ reprezentativ al poporului, respectiv reprezentantul statului. Conceptele de “funcție publică”, respectiv “demnitate publică” de care vorbește art. 16 alin. (3) al Constituției sunt specifice doar statului, mai precis spațiului creat de Dreptul subsecvent și inferior Constituției corespunzător legii, funcționând după regulile instituite de lege. Doar acestui spațiu îi este caracteristică distincția de care vorbește art. 16 alin. (3) al Constituției – funcții și demnități civile, respectiv militare -, nu și în ceea ce privește organele reprezentative ale poporului. Admițând că Președintele României ar fi demnitar, ce atribut i se potrivește – civil sau militar? Sau și unul și altul? Dar Parlamentului?

Demnitari sunt organizatorii executării legii, așadar autoritățile publice plasate, dacă se poate spune așa, la vârful statului. Astfel, sunt demnitari: primul-ministru, ceilalți membri ai Guvernului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării, la care pot fi adăugați alți organizatori, cum ar fi directorii serviciilor de informații, conducătorii autorităților administrative autonome, toți judecătorii și procurorii, diverși conducători militari. Organizatorii executării dispozițiilor constituționale, mai precis organele reprezentative ale poporului nu sunt demnitari publici și, cu atât mai puțin, funcționari publici, aceștia din urmă chemați să execute ordinar. În acest sens o atenție specială trebuie acordată deputaților și senatorilor. Care este statutul acestora – sunt demnitari publici? Iar dacă răspunsul este afirmativ, ce fel de demnitari sunt – civili sau militari?

Deputații și senatorii compun Camera Deputaților și, respectiv, Senatul, care sunt organe reprezentative ale poporului, apoi Parlamentul, care este organul reprezentativ suprem al poporului. De imunitate dispun doar respectivele organe – așa se face că ele nu pot fi subiecte de Drept subsecvent și inferior Constituției corespunzător legii. Mai clar spus, o lege, o hotărâre adoptate de aceste organe reprezentative ale poporului și, mai general, o acțiune – ori inacțiune – ale acestora nu pot face obiectul controlului judecătoresc. Deputații și senatorii beneficiază de imunitate, după cum corect prevede art. 72 alin. (1) al Constituției, doar pentru acțiunile și inacțiunile lor având ca scop organizarea executării prevederilor Constituției, așadar de natură să contribuie la nașterea legilor și a respectivelor hotărâri, mai precis pentru votul lor. În categoria acțiunilor și inacțiunilor de organizare a executării prevederilor Constituției intră și exprimarea opiniilor politice, acestea privind tot organizarea executării prevederilor Constituției.

Statutul Președintelui României este diferit de statutul deputaților și senatorilor fie și pentru simplul motiv că primul este reglementat (numai) de Constituție, pe când al doilea este reglementat atât de Constituție, cât și de cele două Camere ale Parlamentului, atât prin hotărâre – v. în acest sens dispozițiile art. 65 alin. (2) lit. j). al Constituției -, cât și prin lege – v. art. 73 alin. (3) lit. c), idem. Așa se face că deputații și senatorii se bucură de imunitate doar în ceea ce privește acțiunile și inacțiunile lor privind exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție. Când este vorba despre acțiuni și inacțiuni privind exercitarea atribuțiilor prevăzute de regulamentele parlamentare, deputații și senatorii beneficiază de imunitate, care însă poate fi ridicată de Camere. În sfârșit, când este vorba despre atribuții prevăzute de lege, aici intrând și exercitarea funcțiilor private, mai precis a drepturilor și libertăților specifice persoanei, deputații și senatorii nu beneficiază de imunitate. Încadrarea unei acțiuni – ori a unei inacțiuni – a unui deputat sau senator într-una din categoriile anterioare revine în mod necesar Camerei din care acesta face parte, numai aceasta fiind în măsură s-o realizeze.

Fiind reglementat de trei categorii de Drept – constituțional, parlamentar, de tip legal -, statutul deputaților și senatorilor este așadar diferit de statutul Președintelui României, care este reglementat doar de Constituție. Cele două statute nu sunt așadar identice sub aspectul imunității.

De asemenea, Ordonanța sus-menționată abundă în considerente neconforme prevederilor constituționale, precum și principiilor generale ale Dreptului. Astfel, măsura suspendării Președintelui României din funcție nu este, după cum se exprimă Ordonanța, o sancțiune politică – ea este o sancțiune administrativă. De asemenea, acuzarea, respectiv sancționarea Președintelui României pentru înaltă trădare nu au caracter penal, ci sunt acte de suveranitate națională.Apoi, prin Ordonanță se consideră că teza a doua a articolului 84 alin. (2) al Constituției ar fi o precizare la prima, când, de fapt, este vorba despre două teze diferite în ceea ce privește conținutul substanțial. Așa se face că prima teză consacră imunitatea de tip privat, pe când a doua, pe cea de tip funcțional. De fapt, a două teză este în raport cu prima, până la urmă, redundantă, totuși includerea ei în textul articolului sus-menționat are o rațiune, deslușită mai jos.

Atât Președintele României, cât și deputații și senatorii sunt, până la urmă, executanți. Astfel, pe de o parte, Președintele României este chemat să execute dispozițiile constituționale care îl privesc, iar pe de alta, deputații și senatorii sunt chemați să execute dispozițiile de același gen reglementându-le activitatea, dar și dispozițiile regulamentelor parlamentare. Activitatea fiecăruia din subiectele enumerate mai sus are o componentă politică în sensul că, de pildă, legea pe care deputații și senatorii sunt chemați s-o adopte, respectiv pe care Președintele României este chemat s-o promulge exprimă în mod fundamental o voință, anume, de principiu, voința politică a cetățenilor de care face vorbire art. 8 al Constituției. Imunitatea parlamentară consacrată de art. 72 alin. (1) al Constituției privește dimensiunea politică a voinței exprimate de – ori conținute în – lege. Mai clar spus, atât deputații și senatorii, cât și Președintele României nu pot fi trași la răspundere juridică pentru conținutul substanțial al voinței exprimate de – ori conținute în – legea adoptată, respectiv promulgată. Felul cum trebuie să arate acest conținut nici nu poate fi stabilit prin lege – el este stabilit de cetățeni, prin selectarea în cursul alegerilor a celor trei programe de voință politică și care sunt corespunzătoare celor trei vectori funcționali fundamentali ai puterii -, astfel încât să se poată vorbi la o adică de răspundere juridică. Tot atât de adevărat este că Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative impune în ceea ce privește forma pe care trebuie s-o aibă legea o serie de reguli, dar acestea nu se referă la conținutul substanțial al voinței exprimate de – ori conținute în – lege. Imunitatea de care vorbește art. 72 alin. (1) și, în mod corespunzător, teza a doua a art. 84 alin. (2) din Constituție se referă așadar la spațiul politic al vieții societății, nu la cel propriu-zis juridic. Imunitatea consacrată prin dispozițiile respective este așadar, dacă se poate spune așa, de natură extralegală. Așa se face, de pildă, că deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru că au votat abrogarea unor dispoziții legale privitoare la incriminarea penală a unor fapte, acțiune care ar putea fi altfel interpretată drept favorizare a infractorului.

Teza a doua a art. 84 alin. (2) al Constituției constituie, în lumina celor expuse mai sus, o extensie a imunității de tip juridic consacrată de prima teză a respectivei norme constituționale. Cu alte cuvinte, imunitatea de care se bucură Președintele României acoperă toate posibilele acțiuni și inacțiuni ale acestuia din spațiul fizic, nu numai, după cum se apreciază în Ordonanță, cele de ordin politic, în sensul celor arătate mai sus.

O interpretare inedită și, totodată, curioasă este dată de Ordonanță dispozițiilor cuprinse în teza I a art. 84 alin. (2), al Constituției, potrivit căreia aceasta ar reglementa imunitatea de Drept procedural a Președintelui României, iar teza a II-a, imunitatea de Drept material, în sensul dispozițiilor art. 72 alin. (1), idem. Că nu este așa o dovedesc considerentele anterioare. În plus, potrivit principiului “Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (lb. rom.= “Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”), dispoziția cuprinsă în teza I se aplică atât în ceea ce privește Dreptul procedural, cât și în ceea ce privește Dreptul material. Interpretarea în cauză a Ministerului Public se întemeiază pe o judecată de valoare a Curții Constituționale cuprinsă în Avizul consultativ nr. 1/2007, potrivit căreia “(…) Președintele României se bucură de imunitate în condițiile art. 72 alin. (1), adică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“. Dar textul complet din Aviz este: “Referitor la atitudinea și exprimările domnului Traian Băsescu la adresa unor personalități publice, art. 84 alin. (2) din Constituție prevede că Președintele României se bucură de imunitate în condițiile art. 72 alin. (1), adică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“. În mod evident, scoaterea din context cu care operează Ordonanța este de natură să restrângă sensurile dispozițiilor art. 84 alin. (2); judecata de valoare în integralitatea ei a Curții Constituționale nu limitează imunitatea de care se bucură Președintele României neapărat doar la sfera politică, așadar doar la teza a II-a a respectivei norme constituționale, ci înfățișează doar un înțeles al întregii norme. De altfel, dacă ar fi așa, prima teză ar fi de prisos.

Cuprinderea de către Constituție a celor două teze într-un singur alineat al art. 84 nu poate să conducă neapărat la concluzia că între acestea există vreo relație de subordonare ori că a doua constituie o precizare la prima ori că prima se referă la imunitatea de Drept procedural, iar a doua la cea de Drept material. Constituția a reglementat întreaga problematică a imunității printr-un singur alineat cuprinzând două teze privind sfere diferite.

În mod evident, calificările citate de Ordonanță din Decizia Curții Constituționale nr. 53/2005 potrivit cărora mandatul Președintelui României ar fi de demnitate publică, respectiv că acesta ar fi “autoritate publică unipersonală”, nu sunt, potrivit celor expuse mai sus, conforme prevederilor Constituției – Președintele României nu este nici demnitar public, nici autoritate publică, ci, după cum s-a precizat deja, organ reprezentativ al națiunii, respectiv organ reprezentativ al poporului, respectiv reprezentantul statului (v. în acest sens articolul “Cele trei dimensiuni ale mandatului Președintelui României“, publicat pe blog la 11 mai 2014). Includerea Capitolului II consacrat Președintelui României în Titlul III (“Autoritățile publice”) al Constituției nu îl califică imediat pe Președintele României drept autoritate publică; Președintele României îndeplinește și atribuții definind autoritatea publică, anume cu preponderență în forma organic-militară a statului. Distincția dintre un organ reprezentativ al poporului și o autoritate este făcută de art. 61 alin. (1) al Constituției, unde Parlamentul este definit ca fiind atât organ reprezentativ suprem al poporului, cât și (unică) autoritate legiuitoare a țării.

În sfârșit, mai trebuie adăugat că măsurile prevăzute de art. 72 alin. (2) și (3) nu sunt de natură a impune imunitatea de ordin juridic a deputaților și senatorilor. Confruntată cu o cerere din partea Ministerului Public în sensul celor expuse în articol, o Cameră a Parlamentului este chemată, potrivit textului articolului, doar să încuviințeze sau nu măsura formând obiectul cererii. O astfel de dispoziție este de natură să limiteze competența Ministerului Public. Ca regulă generală, într-o asemenea situație Camera este chemată să decidă dacă fapta pusă în sarcina deputatului sau senatorului este de ordin politic, respectiv dacă ține de exercitarea mandatului, sau dacă este de ordin juridic. Camera nu este – ori nu trebuie să fie – competentă să decidă asupra justeței acuzației aduse deputatului sau senatorului și nici să efectueze acte procedurale de ordin penal – în caz contrar s-ar înfrânge dispoziția cuprinsă în art. 1 alin. (1) al Constituției potrivit căreia statul este unitar. O astfel de prevedere scoate Ministerul Public din sfera politică a vieții societății, respectiv actele și acțiunile politice din sfera vieții statale.

Din cele expuse mai sus rezultă că afirmația cu titlu de concluzie din Ordonanță potrivit căreia “singura protecție absolută pe care imunitatea funcțională (adică de Drept substanțial – n.n.) o asigură Președintelui României este cea legată de exprimarea, în timpul mandatului a opiniilor politice” este contrară prevederilor Constituției.

Note.
1. Textul Ordonanței, pe: http://www.luju.ro/static/files/2014/mai/14/Ordonatța_sutiman.pdf
2. Textul Constituției, pe: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

Valeriu Mangu 

 

 

 

Rudolf Von Ithering - “Statul care vrea să fie respectat în plan extern și să rămână bine consolidat în plan intern, nu are valoare mai mare de protejat și de cultivat, decât sentimentul național de dreptate. Această grijă este una din cele mai înalte și importante misiuni ale pedagogiei politice. În sănătatea și în energia sentimentului de dreptate al fiecărui cetățean, statul posedă cea mai sigură garanție a propriei trăinicii atât în interior, cât și în plan extern; sentimentul de justiție este rădăcina întregului arbore; dacă rădăcina nu e bună, ci se usucă în piatră și nisip arid, tot restul nu e decât un miraj – când va veni furtuna, ea va smulge copacul din pământ pe de-a întregul. Dar trunchiul și coroana au avantajul că sunt vizibile, în timp ce rădăcina aflându-se în pământ se sustrage privirii. Influența distructivă pe care o exercită asupra forței morale a poporului legile injuste și instituțiile juridice prost alcătuite, se manifestă sub pământ, în acele regiuni pe care mulți politicieni nu le consideră demne de atenția lor, ei fiind concentrați numai asupra superbei coroane; aceștia nu au nici cea mai mică idee despre otrava ce urcă de la rădăcinăspre vârf. (…) Forța morală și sentimentul de justiție al unui popor ar fi putut să formeze un scut de apărare în fața dușmanului extern!”

Domnul Adrian Toni Neacsu a publicat in Monitorul Jurisprudentei nr.17/2014 articolul “Judecatorul este un profesionist” in care afirma ca “judecatorul este un profesionist al dosarelor”, prin aceasta intelegand ca analiza cazurilor pe care le judeca se face “fara emotie si fara sa fie coplesit de importanta deciziei sale”, avocatii avand doar rolul de a “impresiona” instanta, fiind doar niste histrioni pe scena ce o reprezinta sala de judecata.

Este regratabil ca domnul Neacsu a inteles sa isi exercite meseria de judecator astfel, si cu atat mai regretabil ca, acum cand a intrat in profesia de avocat, arata ca nici la acest moment nu a realizat rolul si functia cheie pe care avocatul le are in procesul de justitie si, mai ales, intr-un Stat de drept.

Asa cum am aratat si anterior, avocatul are un rol covarsitor in Statul de drept, anume sa “traduca” in limbaj juridic situatiile de fapt cu care se intalneste si sa le supuna atentiei magistratului – cel care este chemat sa imparta dreptate, in primul rand, si abia apoi sa faca maculatura.

Iar dreptatea este intr-o relatie mai stransa cu situatia de fapt decat cu norma juridica. Articolul domnului Neacsu arata mentalitatea, modul in care gandesc si judeca magistratii – intr-un mod plin de suficienta si superioritate.

Magistratul, ne spune domnul Neacsu, nu are nici o legatura cu situatia de fapt. El este pus acolo doar sa analizeze actele si sa aplice legea, fara sa fie influentat sau interesat de drama persoanala a fiecarei parti. Chiar ne spune ca magistratii sunt plicitisiti si obositi de ceea ce considera a fi spectacolul zilnic.

O veste pentru domnul Neacsu: partile sunt, de cele mai multe ori, oameni, chiar si in litigiile comerciale, pentru ca, la capatul drumului, destinele acestora sunt influentate in mod direct si substantial de minuta pe care magistratii o scriu stresati la sfarsitul zilei.

Si inca ceva, este mult mai usor sa corupi un magistrat care nu da doi bani pe actul de justitie, pe principiul care sta la baza acestuia, decat un judecator care chiar intelege si care “dezleaga” o cauza.

O sa ni se spuna ca judecatorii sunt chemati sa aplice legea. Nimic mai mult. Cel care ar spune asta, nu cunoaste insa realitatea din salile de judecata, unde judecatorii pronunta hotarari, asa cum de altfel recunoaste domnul Neacsu, in functie de ceea ce li se pare, in mod subiectiv, ca ar insemna echilibru, sau – ceea ce nu se mai recunoaste in articolul citat – in functie de raportul de forte care se confrunta, de interesele angrenate in dosar, apartenta sau afilierea specifica (clandestina) a fiecarul magistrat la un grup sau altul, la un serviciu sau altul – aspecte pe care domnul Neacsu le-a sesizat public in legatura cu o speta personala, reclamand tocmai o analiza empatica din partea magisitratilor care judeca la ICCJ. Totodata, sa nu uitam ca Romania se confrunta cu un val ingrijorator de legi “personalizate”.

PS: desi promotor al Jurindex, domnul Neacsu nu a aflat ca solutiile instantelor nu se mai pronunta de foarte mult timp in sedinta publica? Chiar doamna judecator Barsan, Presedinta Sectiei de contencios administrativ din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, arata ca doar se spune, asa…. in hotarari, fara sa fie si adevarat ca pronuntarea s-ar face in sedinta publica!!!

A se vedea in acest sens si articolele: “Jurindex, de ce nu este dorit de magistrati” si “Absenta pronuntarii in sendinta publica”.