For the first time in the history of the International Centre for Settlement of Investment Disputes (ICSID), on March 20, 2014, a proposal to disqualify an arbitrator was accepted by the two unchallenged arbitrators. The tribunal in Caratube v. Kazakhstan upheld a proposal for disqualification of fellow arbitrator Mr. Bruno Boesch. Together with two similar decisions by the Chairman of the ICSID Administrative Council, also reviewed in this Insight, this case suggests a notable change in the assessment of proposals challenging arbitrators under the ICSID Convention.
The grounds to challenge arbitrators are generally similar among different arbitration rules, and they pertain to an alleged lack of independence or impartiality. However, ICSID rules for challenging arbitrators are unusual for two main reasons. First, procedurally, the decision on a challenge is first taken by the unchallenged members of the arbitral tribunal. The more common procedure of requesting a third party to take a decision is adopted only when a sole arbitrator or a majority of the arbitral tribunal is challenged. In that case, challenges to ICSID arbitrators are decided by the Chairman of the ICSID Administrative Tribunal, who is also the President of the World Bank. Second, Article 57 of the ICSID Convention provides that a party may propose the disqualification of an arbitrator "on account of any fact indicating a manifest lack of the qualities" of impartiality or independence. This threshold to evaluate the grounds for a challenge has been criticized as too strict and difficult to meet. More common, lower thresholds allow for a challenge to arbitrators in circumstances that give rise to "justifiable doubts" as to the impartiality or independence of an arbitrator.

Proiectul de Cod fiscal dă o nouă definiţie activităţilor independente. Astfel, conform propunerilor, veniturile din activităţi independente vor cuprinde "veniturile din activităţi economice, profesii libere şi drepturi de proprietate intelectuală". Accentul cade pe caracterul economic al activităţii. Noţiunea este decisivă atâta timp cât, în baza ei, fiscul poate să reconsidere natura veniturilor şi să modifice impozitarea.   În prezent, Codul fiscal arată că veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, din profesii libere şi din drepturi de proprietate intelectuală. În proiect, veniturile comerciale sunt înlocuite cu cele din activităţi economice. Dacă primele provin din fapte de comerţ, prestări de servicii şi practicarea unei meserii, cele din activităţi economice au ca surse producţia, comerţul şi prestările de servicii. O altă modificare vizează profesiile libere: dispare enumerarea profesiilor reglementate şi este prevăzut că sunt venituri din profesii libere veniturile obţinute din prestarea de servicii cu caracter profesional, potrivit actelor normative speciale. Implicaţiile schimbării definiţiei, nu sunt de neglijat. "Potrivit Codului fiscal (în vigoare n.r.), la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia. În baza acestor prevederi, dacă tranzacţiile nu sunt bine fundamentate, autorităţile fiscale pot reconsidera natura veniturilor", explică Andreea Steinhart, partener Contexpert. Reconsiderarea naturii veniturilor înseamnă schimbarea impozitării. De exemplu, drepturile de autor pot fi asimilate salariilor şi impuse cu toate taxele şi contribuţiile aferente acestora.  Potrivit datelor Registrului Comerţului şi alte Finanţelor, sunt înregistrate circa 350.000 de PFA, 230 mii de persoane care practică profesii libere, iar 133 mii au drepturi de proprietate intelectuală.

Societatea de brokeraj "Carpatica Invest", implicată într-un scandal privind tranzacţii neautorizate de clienţi, cercetat şi de procurorii DIICOT, pare că nu îşi va mai reveni, după ce Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) i-a suspendat activitatea, pentru trei luni, începând din 16 mai 2014.

Conducerea intermediarului a convocat acţionarii să aprobe dizolvarea anticipată şi lichidarea voluntară a societăţii, potrivit unui anunţ publicat în Monitorul Oficial.

În luna mai, ASF ceruse "Carpatica Invest" să îşi remedieze situaţia financiară şi să atragă noi resurse de capital. Surse din piaţă ne-au spus că societatea era afectată de o poprire pe conturi, în urma acuzaţiilor făcute de clienţi privind tranzacţii efectuate de un broker al companiei, fără autorizare.

La sfârşitul lunii aprilie, procurorii DIICOT au anunţat că au derulat o operaţiune de anihilare a unei grupări infracţionale specializate în manipularea pieţei de capital.

Cazul era acelaşi relatat de ziarul BURSA, în octombrie 2012, când investitorul Andrei Anghel, şi-a acuzat brokerul de la Carpatica Invest, Ştefan Terziu, de fraudă, după ce ar fi efectuat tranzacţii neautorizate pe contul său, în baza unor acte pe care le-ar fi falsificat. Ulterior, s-a început urmărirea penală asupra a cinci suspecţi, inclusiv Ştefan Terziu. Potrivit comunicatului DIICOT din 30 aprilie, anchetatorii au ridicat de la domiciliile suspecţilor documente, sisteme informatice, dosare privind drepturile litigioase asupra proprietăţii, aflate în evidenţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), dar descoperite la una din locaţiile percheziţionate. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), actualmente ASF, a dat amenzi de aproximativ 150.000 de lei, la Carpatica Invest, în 2012.

     După suspendarea activităţii, Carpatica Invest a putut efectua operaţiuni de depunere şi retragere de numerar în şi din conturile clienţilor şi operaţiuni de transfer al valorilor mobiliare către Secţiunea I a Depozitarului Central sau către alte conturi indicate de clienţi.
     Acţionarii SSIF-ului sunt chemaţi, pe 18 august, să aprobe numirea societăţii Fiducia, ca lichidator al Carpatica Invest, precum şi remuneraţia acesteia.
     Consiliul de Administraţie al brokerului propune ca Fiducia să primească 4.000 euro fără TVA, 8% din sumele încasate şi distribuite ca urmare a vânzării activelor corporale, 4% din sumele încasate din recuperarea creanţelor şi 2% din sumele rezultate din vânzarea activelor financiare şi lichidării sumelor existente în conturi bancare, conform documentului citat.
     De asemenea, lichidatorul ar putea fi împuternicit să analizeze responsabilitatea conducerii Carpatica Invest pentru pierderile înregistrate de societate, care au condus la capitaluri proprii de 1,57 milioane lei, la sfârşitul anului trecut, precum şi să angajeze un expert sau consultant care să facă această analiză.
     Sumele posibile rezultate din lichidare ar urma să fie distribuite acţionarilor, proporţional cu contribuţia fiecăruia la capitalul social al brokerului, potrivit convocatorului.
     Carpatica Invest a ocupat, anul trecut, locul 17 în topul brokerilor, cu o cotă de piaţă de 0,94%, intermediind tranzacţii de aproape 255,7 milioane lei la Bursa de la Bucureşti.
     La finalul anului trecut, ASF a amendat Carpatica Invest cu aproape 22.000 de lei, suma reprezentând 1% din cifra de afaceri înregistrată în 2012, din cauză că firma de brokeraj nu a completat componenţa Consiliului de Administraţie, de la două la trei persoane.
     Firma de brokeraj Carpatica Invest face parte din grupul financiar Carpatica, controlat de omul de afaceri Ilie Carabulea, care se află în arest la domiciliu, în dosarul "Carpatica Asig".
     Procurorii anticorupţie i-au trimis în judecată, în 24 aprilie, pe fostul preşedinte al ASF Dan Radu Ruşanu, pe omul de afaceri Ilie Carabulea şi pe Marian Mârzac, fost membru al Consiliului ASF.
     Ilie Carabulea, proprietar al firmelor SC Atlassib SRL şi SC Transcar SRL, societăţi prin intermediul cărora deţinea şi controla în mod indirect societatea de asigurări Carpatica Asig SA, a fost trimis în judecată pentru constituirea unui grup infracţional organizat, cumpărare de influenţă, dare de mită, folosirea în orice mod de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii în scopul obţinerii pentru sine de foloase necuvenite, în formă continuată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată şi instigare la uz de fals, potrivit DNA.

Consiliul Superior al Magistraturii a decis, săptămâna trecută, ca judecătorii și procurorii care nu au vechimea necesară numai din aceste profesii pentru a ocupa funcții de conducere în sistem să nu poată fi admiși la concursurile pentru acestea.

Ca atare, magistrații care au fost avocați înainte de a intra în sistem și care nu au vechimea doar din funcția de procuror sau judecător, nu vor avea acces la examenele în curs sau la examenele viitoare. Însă, cei care și-au început deja mandatele, nu vor putea fi revocați din funcții.

Decizia CSM afectează inclusiv concursul pentru funcții de conducere la tribunale și parchete care este în plină desfășurare, astfel, dacă există candidați cu vechime și din avocatură, vor fi considerați că nu îndeplinesc condițiile legale pentru a participa la concurs și vor fi excluși.

Consiliul Superior al Magistraturii a decis să pună deîndată în aplicare o decizie a Curții Constituționale care prevedea că nu le este recunoscut ca vechime pentru obținerea unei funcții de conducere în sistem timpul în care magistratul a fost avocat. Ca atare, chiar de la acest concurs, organizat de CSM în perioada martie-iunie 2014, pentru funcții de conducere la judecătorii, tribunale și curți de apel, dar și la parchetele aferente, magistrații care nu au vechimea necesară numai din sistem nu vor putea să își termine concursul. 99 de procurori și 133 de judecători care s-au înscris pentru acest concurs, de la multe instanțe și parchete din țară, vor fi verificați dacă, în lumina deciziei Curții Constituționale, mai îndeplinesc condițiile de vechime.

Conform CSM:"Având în vedere publicarea în Monitorul Oficial (....) a Deciziei Curții Constituționale nr. 176/2014, în ședința din 15 mai 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis că magistrații care participă la concursul sau examenul pentru numirea în funcții de conducere, desfășurat în perioada 28 martie-25 iunie 2014, pentru care, la calcularea vechimii, comisia de organizare a luat în considerare vechimea în profesia de avocat, întrucât decizia CCR (...) nu era publicată la momentul analizării îndeplinirii condiției de vechime minimă legală, și care ar urma să promoveze concursul, se vor afla în situația neîndeplinirii condiției de vechime (...)"

Curtea Constituțională a ajuns să soluționeze această cauză după ce a fost sesizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în fața căreia un judecător de la Judecătoria Constanța s-a declarat nemulțumit că nu a fost delegat în funcția de președinte al Secției Penale. Judecătorul a susținut că, întrucât legea prevede doar profesia de avocat ca profesie anterioară celei de magistrat, cei care au avut o altă profesie juridică în afara celei de avocat înainte de a fi magistrați sunt discriminați. Instanța în fața căreia a fost ridicată excepția, ÎCCJ, a stabilit că, într-adevăr, prevederea legală este discriminatorie și nu respectă principiul egalității, și a decis, ca atare, sesizarea CCR. „Dispozițiile criticate constituie o încălcare a principiului egalității și nediscriminării, prin instituirea unui tratament diferențiat unor cazuri egale, în lipsa unor justificări obiective și rezonabile"!

Curtea Constituțională i-a dat dreptate judecătorului care a ridicat această problemă și a constatat că, deși nu i se pot impune sistemului limitele pentru a permite sau nu admiterea unei persoane, totuși, aceste criterii nu pot să fie unele discriminatorii. În plus, Curtea arată că deși există diferențe firești între profesiile juridice, cei care au intrat în sistemul judiciar cu vechime de 5 ani au avut condiții egale, pregătire asemenea și examene la fel, prin urmare, este nedrept ca numai unora să le fie recunoscută vechimea. „Ținând cont de faptul că, la momentul înscrierii la concursul de admitere în magistratură, toți candidații au fost considerați egali sub aspectul profesiei și al vechimii necesare (...) este inechitabilă oferirea unui asemenea tratament privilegiat la un moment ulterior unei anumite categorii de magistrați. Nimic nu justifică apariția unei diferențieri între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură și cel al promovării. De vreme ce au fost declarați admiși la concursul de admitere în magistratură, nu se poate presupune decât că toți magistrații, indiferent de funcția în domeniul juridic pe care au avut-o anterior, au evoluat și s-au perfecționat în cadrul unor repere profesionale similare, neexistând niciun motiv pentru conferirea unei mai mari îndreptățiri la promovarea la instanțele sau parchetele superioare unei anumite categorii, între magistrați, pe parcursul dezvoltării profesionale, nu pot exista decat eventuale discrepanțe generate de gradul individual de pregătire, nicidecum de împrejurări particulare, anterioare admiterii în magistratură".

O problemă ce a rămas încă nesoluționată este cea privind pensia magistraților cu doar câțiva ani în magistratură, care au avut o cu totul altă profesie juridică. Mai clar, legea astăzi prevede că judecătorul care a fost 30 de ani numai în sală va avea dreptul la pensie de serviciu la fel cu un judecător care a stat 10 ani în sală și restul de 20 a fost avocat, consilier juridic etc. Discriminatorie sau nu, prevederea generează și o gaură destul de importantă la bugetul de stat, pentru că mulți dintre cei cu profesii juridice stau în sistem mai puțin de 5 ani până să se pensioneze, asta după alți 25 de ani în care au stat la bară.

Ordonanța nr. 1139/II-2/2014 din 12.05.2014, dată în Dosarul nr. 238/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, ridică o serie de chestiuni de Drept constituțional și de Drept subsecvent asupra cărora se cuvin câteva considerente.

Astfel, în Ordonanță se arată în primul rând că “Imunitatea a fost definită ca o formă de protecție a Președintelui României împotriva oricărei presiuni, abuzuri și procese șicanatorii îndreptate împotriva sa în exercitarea mandatului, având drept scop garantarea libertății de exprimare și protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive”. O astfel de teză este din capul locului contrară prevederilor Constituției, dar și rațiunii firești a instituției imunității. Într-adevăr, imunitatea de care se bucură Președintele României nu are  în mod fundamental rațiunea expusă mai sus, ci este parte imanentă a mandatului acestuia.

În primul rând, Președintele României, în lipsa imunității, n-ar putea să exercite în deplină libertate de decizie o serie de atribuții caracterizând mandatul. Astfel, sunt situații în care, chemat să dea materialitate hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării, obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 3 al Legii nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea acestuia, pentru toate instituțiile publice la care se referă, Președintele României ar putea să ordone încălcarea dispozițiilor unei alte legi. În situația în care ar fi trimis în judecată pentru încălcarea dispozițiilor legii respective, Președintele României nu s-ar putea apăra decât invocând hotărârea Consiliului sus-menționat, pe care însă, mai ales după încheierea mandatului, n-ar putea s-o prezinte instanței judecătorești, aceasta având, potrivit legii sus-menționate, caracter secret. Și chiar dacă instanța judecătorească ar cere desecretizarea hotărârii în cauză, Consiliul sus-menționat dispune, potrivit dispozițiilor legii sus-menționate, de libertatea să refuze s-o pună la dispoziție.

După cum se poate constata, Constituția nu instituie numaidecât o formă de apărare a Președintelui României pentru situațiile expuse în Ordonanță ori un privilegiu, ci îi asigură acestuia posibilitatea de a exercita funcția fără nici o constrângere, alta decât cea impusă de prevederile constituționale. Tocmai de aceea Constituția folosește în cuprinsul art. 84 alin. (2) un termen aparte pentru a asigura libertatea de decizie a Președintelui României – acesta se bucură de imunitate.

Când este obligat să ordone măsuri ori să săvârșească acțiuni și inacțiuni contrare unor dispoziții legale, Președintele României nu o poate face decât în temeiul prevederilor Constituției ori potrivit principiului legitimității ori potrivit principiului necesității. Dispozițiile constituționale privind imunitatea de care se bucură Președintele României trebuie corelate cu principiul supremației Constituției, înscris în art. 1 alin. (5) al acesteia, ele constituind o garanție a supremației sus-menționate.

Dar prin instituirea imunității Constituția nu urmărește numaidecât protejarea Președintelui României de presiuni și de abuzuri ce ar veni din partea unor subiecte de Drept constituțional sau subsecvent acestuia, ci protejarea de presiunile ce ar veni în primul rând de la persoana caracterizând ființa umană care a primit mandatul de Președinte al României. Într-adevăr, prin natura lucrurilor, corpul unei ființei umane  găzduiește, după cum s-a arătat deja (v. articolul “Despre ființa umană ca subiect de Drept constituțional“, pe: http://ascunzisuri-constitutionale.eu/2014/03/23/despre-fiinta-umana-ca-subiect-de-drept-constituional/), trei părți imanente: omul, apoi persoana, apoi Eul. Îndeplinirea mandatului de Președinte al României presupune, după cum s-a subliniat mai sus, o totală libertate de decizie, cu precizările anterioare. Dacă Președintele României nu s-ar bucura de imunitate atunci s-ar crea situația coexistentei într-un corp uman atât a Președintelui României, cât și a persoanei sus-menționate, aceasta din urmă, de teama unor repercusiuni de ordin penal, civil sau administrativ, putând să cenzureze o decizie ori o acțiune – sau inacțiune – a Președintelui României care ar contraveni unei norme legale. Imunitatea nu are așadar alt rol fundamental decât să-l elibereze pe Președintele României de presiunea ce ar putea veni din partea persoanei caracterizând ființa umană care a primit mandatul în cauză.

Pe de altă parte, acțiunile și inacțiunile Președintelui României nu pot fi, după cum s-a arătat într-un articol anterior, cuantificate în nici un fel în raport cu legea (v. articolul “De ce Președintele României nu răspunde penal, civil și administrativ“, dar și următoarele), așadar acestuia nu i se poate aplica nici o normă de Drept subsecvent Constituției, de vreme ce promulgă legea – în caz contrar ar fi și parte interesată și judecător.

Imunitatea de care se bucură Președintele României nu protejează numaidecât ființa umană îndeplinind mandatul, ci protejează acțiunile și inacțiunile acesteia cât timp se află în mandat, ca aparținând Președintelui României, mai precis efectele lor. Din această perspectivă nu are nici o relevanță că ființa umană în cauză este sau nu în mandat. Dacă n-ar fi așa atunci ar exista posibilitatea ca ființa umană să fie, de pildă, trasă, după îndeplinirea mandatului, la răspundere pentru abuz în serviciu, de exemplu pe motiv că a adus, prin promulgarea unei legi, vătămare unor interese ale unei persoane. O asemenea situație ar conduce, pe de o parte, la posibilitatea anulării legii pe cale judecătorească, respectiv, de frica repercusiunilor de tot felul, la paralizarea mandatului, ceea ce este inadmisibil.

Din cele expuse mai sus rezultă că teza avansată de Ordonanța sus-menționată potrivit căreia “Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin Președintelui României în exercitarea acestuia, se aplică numai imunitatea de drept procedural, astfel că, după încetarea mandatului, Președintele poate fi cercetat pentru astfel de fapte” contravine prevederilor Constituției.

Ordonanța sus-menționată își întemeiază concluziile reproduse anterior pe ipoteza că Președintele României ar fi demnitar public. Această ipoteză este greșită, Președintele României nefiind demnitar public – acesta este organ reprezentativ al națiunii, respectiv organ reprezentativ al poporului, respectiv reprezentantul statului. Conceptele de “funcție publică”, respectiv “demnitate publică” de care vorbește art. 16 alin. (3) al Constituției sunt specifice doar statului, mai precis spațiului creat de Dreptul subsecvent și inferior Constituției corespunzător legii, funcționând după regulile instituite de lege. Doar acestui spațiu îi este caracteristică distincția de care vorbește art. 16 alin. (3) al Constituției – funcții și demnități civile, respectiv militare -, nu și în ceea ce privește organele reprezentative ale poporului. Admițând că Președintele României ar fi demnitar, ce atribut i se potrivește – civil sau militar? Sau și unul și altul? Dar Parlamentului?

Demnitari sunt organizatorii executării legii, așadar autoritățile publice plasate, dacă se poate spune așa, la vârful statului. Astfel, sunt demnitari: primul-ministru, ceilalți membri ai Guvernului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării, la care pot fi adăugați alți organizatori, cum ar fi directorii serviciilor de informații, conducătorii autorităților administrative autonome, toți judecătorii și procurorii, diverși conducători militari. Organizatorii executării dispozițiilor constituționale, mai precis organele reprezentative ale poporului nu sunt demnitari publici și, cu atât mai puțin, funcționari publici, aceștia din urmă chemați să execute ordinar. În acest sens o atenție specială trebuie acordată deputaților și senatorilor. Care este statutul acestora – sunt demnitari publici? Iar dacă răspunsul este afirmativ, ce fel de demnitari sunt – civili sau militari?

Deputații și senatorii compun Camera Deputaților și, respectiv, Senatul, care sunt organe reprezentative ale poporului, apoi Parlamentul, care este organul reprezentativ suprem al poporului. De imunitate dispun doar respectivele organe – așa se face că ele nu pot fi subiecte de Drept subsecvent și inferior Constituției corespunzător legii. Mai clar spus, o lege, o hotărâre adoptate de aceste organe reprezentative ale poporului și, mai general, o acțiune – ori inacțiune – ale acestora nu pot face obiectul controlului judecătoresc. Deputații și senatorii beneficiază de imunitate, după cum corect prevede art. 72 alin. (1) al Constituției, doar pentru acțiunile și inacțiunile lor având ca scop organizarea executării prevederilor Constituției, așadar de natură să contribuie la nașterea legilor și a respectivelor hotărâri, mai precis pentru votul lor. În categoria acțiunilor și inacțiunilor de organizare a executării prevederilor Constituției intră și exprimarea opiniilor politice, acestea privind tot organizarea executării prevederilor Constituției.

Statutul Președintelui României este diferit de statutul deputaților și senatorilor fie și pentru simplul motiv că primul este reglementat (numai) de Constituție, pe când al doilea este reglementat atât de Constituție, cât și de cele două Camere ale Parlamentului, atât prin hotărâre – v. în acest sens dispozițiile art. 65 alin. (2) lit. j). al Constituției -, cât și prin lege – v. art. 73 alin. (3) lit. c), idem. Așa se face că deputații și senatorii se bucură de imunitate doar în ceea ce privește acțiunile și inacțiunile lor privind exercitarea atribuțiilor prevăzute de Constituție. Când este vorba despre acțiuni și inacțiuni privind exercitarea atribuțiilor prevăzute de regulamentele parlamentare, deputații și senatorii beneficiază de imunitate, care însă poate fi ridicată de Camere. În sfârșit, când este vorba despre atribuții prevăzute de lege, aici intrând și exercitarea funcțiilor private, mai precis a drepturilor și libertăților specifice persoanei, deputații și senatorii nu beneficiază de imunitate. Încadrarea unei acțiuni – ori a unei inacțiuni – a unui deputat sau senator într-una din categoriile anterioare revine în mod necesar Camerei din care acesta face parte, numai aceasta fiind în măsură s-o realizeze.

Fiind reglementat de trei categorii de Drept – constituțional, parlamentar, de tip legal -, statutul deputaților și senatorilor este așadar diferit de statutul Președintelui României, care este reglementat doar de Constituție. Cele două statute nu sunt așadar identice sub aspectul imunității.

De asemenea, Ordonanța sus-menționată abundă în considerente neconforme prevederilor constituționale, precum și principiilor generale ale Dreptului. Astfel, măsura suspendării Președintelui României din funcție nu este, după cum se exprimă Ordonanța, o sancțiune politică – ea este o sancțiune administrativă. De asemenea, acuzarea, respectiv sancționarea Președintelui României pentru înaltă trădare nu au caracter penal, ci sunt acte de suveranitate națională.Apoi, prin Ordonanță se consideră că teza a doua a articolului 84 alin. (2) al Constituției ar fi o precizare la prima, când, de fapt, este vorba despre două teze diferite în ceea ce privește conținutul substanțial. Așa se face că prima teză consacră imunitatea de tip privat, pe când a doua, pe cea de tip funcțional. De fapt, a două teză este în raport cu prima, până la urmă, redundantă, totuși includerea ei în textul articolului sus-menționat are o rațiune, deslușită mai jos.

Atât Președintele României, cât și deputații și senatorii sunt, până la urmă, executanți. Astfel, pe de o parte, Președintele României este chemat să execute dispozițiile constituționale care îl privesc, iar pe de alta, deputații și senatorii sunt chemați să execute dispozițiile de același gen reglementându-le activitatea, dar și dispozițiile regulamentelor parlamentare. Activitatea fiecăruia din subiectele enumerate mai sus are o componentă politică în sensul că, de pildă, legea pe care deputații și senatorii sunt chemați s-o adopte, respectiv pe care Președintele României este chemat s-o promulge exprimă în mod fundamental o voință, anume, de principiu, voința politică a cetățenilor de care face vorbire art. 8 al Constituției. Imunitatea parlamentară consacrată de art. 72 alin. (1) al Constituției privește dimensiunea politică a voinței exprimate de – ori conținute în – lege. Mai clar spus, atât deputații și senatorii, cât și Președintele României nu pot fi trași la răspundere juridică pentru conținutul substanțial al voinței exprimate de – ori conținute în – legea adoptată, respectiv promulgată. Felul cum trebuie să arate acest conținut nici nu poate fi stabilit prin lege – el este stabilit de cetățeni, prin selectarea în cursul alegerilor a celor trei programe de voință politică și care sunt corespunzătoare celor trei vectori funcționali fundamentali ai puterii -, astfel încât să se poată vorbi la o adică de răspundere juridică. Tot atât de adevărat este că Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative impune în ceea ce privește forma pe care trebuie s-o aibă legea o serie de reguli, dar acestea nu se referă la conținutul substanțial al voinței exprimate de – ori conținute în – lege. Imunitatea de care vorbește art. 72 alin. (1) și, în mod corespunzător, teza a doua a art. 84 alin. (2) din Constituție se referă așadar la spațiul politic al vieții societății, nu la cel propriu-zis juridic. Imunitatea consacrată prin dispozițiile respective este așadar, dacă se poate spune așa, de natură extralegală. Așa se face, de pildă, că deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru că au votat abrogarea unor dispoziții legale privitoare la incriminarea penală a unor fapte, acțiune care ar putea fi altfel interpretată drept favorizare a infractorului.

Teza a doua a art. 84 alin. (2) al Constituției constituie, în lumina celor expuse mai sus, o extensie a imunității de tip juridic consacrată de prima teză a respectivei norme constituționale. Cu alte cuvinte, imunitatea de care se bucură Președintele României acoperă toate posibilele acțiuni și inacțiuni ale acestuia din spațiul fizic, nu numai, după cum se apreciază în Ordonanță, cele de ordin politic, în sensul celor arătate mai sus.

O interpretare inedită și, totodată, curioasă este dată de Ordonanță dispozițiilor cuprinse în teza I a art. 84 alin. (2), al Constituției, potrivit căreia aceasta ar reglementa imunitatea de Drept procedural a Președintelui României, iar teza a II-a, imunitatea de Drept material, în sensul dispozițiilor art. 72 alin. (1), idem. Că nu este așa o dovedesc considerentele anterioare. În plus, potrivit principiului “Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” (lb. rom.= “Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”), dispoziția cuprinsă în teza I se aplică atât în ceea ce privește Dreptul procedural, cât și în ceea ce privește Dreptul material. Interpretarea în cauză a Ministerului Public se întemeiază pe o judecată de valoare a Curții Constituționale cuprinsă în Avizul consultativ nr. 1/2007, potrivit căreia “(…) Președintele României se bucură de imunitate în condițiile art. 72 alin. (1), adică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“. Dar textul complet din Aviz este: “Referitor la atitudinea și exprimările domnului Traian Băsescu la adresa unor personalități publice, art. 84 alin. (2) din Constituție prevede că Președintele României se bucură de imunitate în condițiile art. 72 alin. (1), adică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“. În mod evident, scoaterea din context cu care operează Ordonanța este de natură să restrângă sensurile dispozițiilor art. 84 alin. (2); judecata de valoare în integralitatea ei a Curții Constituționale nu limitează imunitatea de care se bucură Președintele României neapărat doar la sfera politică, așadar doar la teza a II-a a respectivei norme constituționale, ci înfățișează doar un înțeles al întregii norme. De altfel, dacă ar fi așa, prima teză ar fi de prisos.

Cuprinderea de către Constituție a celor două teze într-un singur alineat al art. 84 nu poate să conducă neapărat la concluzia că între acestea există vreo relație de subordonare ori că a doua constituie o precizare la prima ori că prima se referă la imunitatea de Drept procedural, iar a doua la cea de Drept material. Constituția a reglementat întreaga problematică a imunității printr-un singur alineat cuprinzând două teze privind sfere diferite.

În mod evident, calificările citate de Ordonanță din Decizia Curții Constituționale nr. 53/2005 potrivit cărora mandatul Președintelui României ar fi de demnitate publică, respectiv că acesta ar fi “autoritate publică unipersonală”, nu sunt, potrivit celor expuse mai sus, conforme prevederilor Constituției – Președintele României nu este nici demnitar public, nici autoritate publică, ci, după cum s-a precizat deja, organ reprezentativ al națiunii, respectiv organ reprezentativ al poporului, respectiv reprezentantul statului (v. în acest sens articolul “Cele trei dimensiuni ale mandatului Președintelui României“, publicat pe blog la 11 mai 2014). Includerea Capitolului II consacrat Președintelui României în Titlul III (“Autoritățile publice”) al Constituției nu îl califică imediat pe Președintele României drept autoritate publică; Președintele României îndeplinește și atribuții definind autoritatea publică, anume cu preponderență în forma organic-militară a statului. Distincția dintre un organ reprezentativ al poporului și o autoritate este făcută de art. 61 alin. (1) al Constituției, unde Parlamentul este definit ca fiind atât organ reprezentativ suprem al poporului, cât și (unică) autoritate legiuitoare a țării.

În sfârșit, mai trebuie adăugat că măsurile prevăzute de art. 72 alin. (2) și (3) nu sunt de natură a impune imunitatea de ordin juridic a deputaților și senatorilor. Confruntată cu o cerere din partea Ministerului Public în sensul celor expuse în articol, o Cameră a Parlamentului este chemată, potrivit textului articolului, doar să încuviințeze sau nu măsura formând obiectul cererii. O astfel de dispoziție este de natură să limiteze competența Ministerului Public. Ca regulă generală, într-o asemenea situație Camera este chemată să decidă dacă fapta pusă în sarcina deputatului sau senatorului este de ordin politic, respectiv dacă ține de exercitarea mandatului, sau dacă este de ordin juridic. Camera nu este – ori nu trebuie să fie – competentă să decidă asupra justeței acuzației aduse deputatului sau senatorului și nici să efectueze acte procedurale de ordin penal – în caz contrar s-ar înfrânge dispoziția cuprinsă în art. 1 alin. (1) al Constituției potrivit căreia statul este unitar. O astfel de prevedere scoate Ministerul Public din sfera politică a vieții societății, respectiv actele și acțiunile politice din sfera vieții statale.

Din cele expuse mai sus rezultă că afirmația cu titlu de concluzie din Ordonanță potrivit căreia “singura protecție absolută pe care imunitatea funcțională (adică de Drept substanțial – n.n.) o asigură Președintelui României este cea legată de exprimarea, în timpul mandatului a opiniilor politice” este contrară prevederilor Constituției.

Note.
1. Textul Ordonanței, pe: http://www.luju.ro/static/files/2014/mai/14/Ordonatța_sutiman.pdf
2. Textul Constituției, pe: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

Valeriu Mangu 

 

 

 

Rudolf Von Ithering - “Statul care vrea să fie respectat în plan extern și să rămână bine consolidat în plan intern, nu are valoare mai mare de protejat și de cultivat, decât sentimentul național de dreptate. Această grijă este una din cele mai înalte și importante misiuni ale pedagogiei politice. În sănătatea și în energia sentimentului de dreptate al fiecărui cetățean, statul posedă cea mai sigură garanție a propriei trăinicii atât în interior, cât și în plan extern; sentimentul de justiție este rădăcina întregului arbore; dacă rădăcina nu e bună, ci se usucă în piatră și nisip arid, tot restul nu e decât un miraj – când va veni furtuna, ea va smulge copacul din pământ pe de-a întregul. Dar trunchiul și coroana au avantajul că sunt vizibile, în timp ce rădăcina aflându-se în pământ se sustrage privirii. Influența distructivă pe care o exercită asupra forței morale a poporului legile injuste și instituțiile juridice prost alcătuite, se manifestă sub pământ, în acele regiuni pe care mulți politicieni nu le consideră demne de atenția lor, ei fiind concentrați numai asupra superbei coroane; aceștia nu au nici cea mai mică idee despre otrava ce urcă de la rădăcinăspre vârf. (…) Forța morală și sentimentul de justiție al unui popor ar fi putut să formeze un scut de apărare în fața dușmanului extern!”

Domnul Adrian Toni Neacsu a publicat in Monitorul Jurisprudentei nr.17/2014 articolul “Judecatorul este un profesionist” in care afirma ca “judecatorul este un profesionist al dosarelor”, prin aceasta intelegand ca analiza cazurilor pe care le judeca se face “fara emotie si fara sa fie coplesit de importanta deciziei sale”, avocatii avand doar rolul de a “impresiona” instanta, fiind doar niste histrioni pe scena ce o reprezinta sala de judecata.

Este regratabil ca domnul Neacsu a inteles sa isi exercite meseria de judecator astfel, si cu atat mai regretabil ca, acum cand a intrat in profesia de avocat, arata ca nici la acest moment nu a realizat rolul si functia cheie pe care avocatul le are in procesul de justitie si, mai ales, intr-un Stat de drept.

Asa cum am aratat si anterior, avocatul are un rol covarsitor in Statul de drept, anume sa “traduca” in limbaj juridic situatiile de fapt cu care se intalneste si sa le supuna atentiei magistratului – cel care este chemat sa imparta dreptate, in primul rand, si abia apoi sa faca maculatura.

Iar dreptatea este intr-o relatie mai stransa cu situatia de fapt decat cu norma juridica. Articolul domnului Neacsu arata mentalitatea, modul in care gandesc si judeca magistratii – intr-un mod plin de suficienta si superioritate.

Magistratul, ne spune domnul Neacsu, nu are nici o legatura cu situatia de fapt. El este pus acolo doar sa analizeze actele si sa aplice legea, fara sa fie influentat sau interesat de drama persoanala a fiecarei parti. Chiar ne spune ca magistratii sunt plicitisiti si obositi de ceea ce considera a fi spectacolul zilnic.

O veste pentru domnul Neacsu: partile sunt, de cele mai multe ori, oameni, chiar si in litigiile comerciale, pentru ca, la capatul drumului, destinele acestora sunt influentate in mod direct si substantial de minuta pe care magistratii o scriu stresati la sfarsitul zilei.

Si inca ceva, este mult mai usor sa corupi un magistrat care nu da doi bani pe actul de justitie, pe principiul care sta la baza acestuia, decat un judecator care chiar intelege si care “dezleaga” o cauza.

O sa ni se spuna ca judecatorii sunt chemati sa aplice legea. Nimic mai mult. Cel care ar spune asta, nu cunoaste insa realitatea din salile de judecata, unde judecatorii pronunta hotarari, asa cum de altfel recunoaste domnul Neacsu, in functie de ceea ce li se pare, in mod subiectiv, ca ar insemna echilibru, sau – ceea ce nu se mai recunoaste in articolul citat – in functie de raportul de forte care se confrunta, de interesele angrenate in dosar, apartenta sau afilierea specifica (clandestina) a fiecarul magistrat la un grup sau altul, la un serviciu sau altul – aspecte pe care domnul Neacsu le-a sesizat public in legatura cu o speta personala, reclamand tocmai o analiza empatica din partea magisitratilor care judeca la ICCJ. Totodata, sa nu uitam ca Romania se confrunta cu un val ingrijorator de legi “personalizate”.

PS: desi promotor al Jurindex, domnul Neacsu nu a aflat ca solutiile instantelor nu se mai pronunta de foarte mult timp in sedinta publica? Chiar doamna judecator Barsan, Presedinta Sectiei de contencios administrativ din cadrul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, arata ca doar se spune, asa…. in hotarari, fara sa fie si adevarat ca pronuntarea s-ar face in sedinta publica!!!

A se vedea in acest sens si articolele: “Jurindex, de ce nu este dorit de magistrati” si “Absenta pronuntarii in sendinta publica”.

Sursa : Evenimentul zilei - excellent news ...

Echipa Facultății de Drept a Universității din București a câștigat distincții remarcabile la unul dintre cele mai prestigioase concursuri de procese simulate din lume, care a a avut loc, recent, la Hong Kong. La prima sa participare, echipa din Româna a reușit să ajungă în semi-finalele fazei de pledoarii, rezultat care o plasează în primele patru universități la nivel mondial în cadrul competiției.

Echipa Facultăţii de Drept a obţinut premii importante atât la faza scrisă, cât și la faza orală a ediției a 11-a a concursului „Willem Vis”, care s-a desfășurat la Hong Kong în perioada 1-6 aprilie 2014. Concursul de procese simulate în domeniul arbitrajului comercial internațional „Willem Vis” este cel mai mare și cel mai prestigios concurs internațional de drept privat din lume şi reunește în mod tradițional reprezentanți ai celor mai renumite universități. Competiția cuprinde o versiune desfășurată anual la Viena (aflată la a 21-a ediție) și o versiune desfășurată anual la Hong Kong (aflată la cea de-a 11-a ediție).

La faza orală, studenții români au obținut premiul de semi-finalist la categoria „David Hunter”, pentru cea mai bună echipă la rundele de pledoarii, cea mai prestigioasă categorie din cadrul concursului. În rundele orale, echipa Facultății de Drept a Universității din București a fost compusă din studenții Ștefan Dinu și Radu Văleanu.

 

În rundele generale de pledoarii, echipa s-a întâlnit cu următoarele patru echipe: Universitatea Paraná (Brazilia), Universitatea Națională Taiwan (Taiwan), Universitatea Free State (Africa de Sud) și Universitatea Georgetown (SUA). Pe baza rezultatelor obținute în rundele generale, echipa s-a calificat în rundele eliminatorii, la care au participat primele 32 de echipe din cele 99 participante la competiție. În rundele eliminatorii, studenții români au ajuns până în faza semi-finalelor, întâlnind succesiv următoarele echipe: Universitatea La Trobe (Australia), Universitatea New York (SUA), Universitatea Griffith (Australia) și Universitatea Amsterdam (Olanda). Finala a fost câștigată de Universitatea Loyola Chicago (SUA). În plus, studentul Radu Văleanu a obținut o distincție individuală la categoria „Neil Kaplan” pentru cel mai bun pledant. Locul 1 la această categorie a fost câștigat de un student de la Facultatea de Drept China-EU (China).

La faza scrisă, studenții români au obținut o distincție și la categoria „Fari Nariman” pentru cel mai bun memoriu pe seama pârâtului. Locul 1 la această categorie a fost câștigat de Facultatea de Drept China-EU (China). Echipa Facultății de Drept se pregătește acum pentru ediția de la Viena a concursului, care se va desfășura în perioada 11-17 aprilie 2014.

Membrii echipei care au reușit să obțină această peformanță excepțională sunt: Andreea Armanu, Șerban Dănescu, Ștefan Dinu (pledant), Crina Gealatu, Mihaela Gheorghe, Mihaela Gherghe, Geanina Stîngaciu și Radu Văleanu (pledant).Echipa a fost antrenată de conf. univ. dr. Răzvan Dincă, av. drd. Raluca Papadima și av. drd. Vladimir Diaconiță.

Institutul National al Magistraturii a facut publice rezultatele finale ale concursului pentru numirea in functii de conducere vacante la curtile de apel, tribunale, judecatorii si la parchetele de pe langa acestea, din sesiunea 13 septembrie-4 decembrie 2013. Concursul a fost organizat de INM in vederea ocuparii celor 118 functii vacante de presedinte si vicepresedinte de la curtile de apel, tribunale, judecatorii, precum si a celor 99 de functii vacante de procuror general, procuror general adjunct, prim procuror si prim procuror adjunct de la parchetele de pe langa acestea. Tabelele de clasificare a candidatilor judecatori si procurori, care au sustinut examenele din sesiunea septembrie-decembrie 2013 dezvaluie insa nivelul scazut de pregatire al candidatilor. Altfel, nu se poate explica cum dintr-un total de 118 functii de conducere vacante din instante au reusit sa fie ocupate doar 56. Aceeasi situatie s-a intamplat si la promovarea in functii de conducere de la parchete. Mai exact, daca concursul prevedea ocuparea a 99 de locuri in parchete, ei bine, doar 28 de procurori au reusit sa faca fata subiectelor si sa obtina cel putin notele minime pentru a promova examenul.

Regulamentul aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotararea nr. 320/2006 prevede la art. 26 alin. 5 ca pentru a promova in functii de conducere la acest examen judecatorii trebuie sa aiba o medie finala de minimum 7, care este calculata din notele obtinute la proiect si proba scrisa, iar aceastea nu trebuie sa fie mai mici de 5.  In acelasi Regulament, se specifica la art. 4 alin. 5 ca procurorii trebuie sa aiba o medie finala de 7, cu conditia ca la cele doua probe sa fi obtinut note mai mari de 5.

La o privire mai atenta asupra tabelelor cu mediile finale ale candidatilor, remarcam in lista judecatorilor ca au existat magistrati care, desi au promovat proba proiectului nu s-au prezentat si la proba scrisa. In acelasi document exista si judecatori care desi au obtinut cel putin nota 5 la fiecare dintre probe, nu a reusit sa ocupe postul pentru care a candidat, intrucat nu a indeplinit conditia prevazuta in Regulament, de a obtine mininum nota 7.

Daca la judecatori s-a reusit "performanta" de a promova pe muchie, lucrurile au stat cu totul altfel la procurori. Conform tabelului cu mediile finale ale procurorilor, cea mai mica nota de promovare a fost 7,69. In schimb, majoritatea procurorilor care au promovat concursul au avut numai medii finale de 8 si 9. In randul acestor procurori se incadreaza si procuroarea Maria Militaru - cea care l-a trimis pe politistul Cristian Cioaca in judecata sub acuzatia ca a ucis-o pe sotia lui, avocata Elodia Ghinescu – care a cerut promovarea de la PICCJ la Parchetul Curtii de Apel Bucuresti in functia de procuror general adjunct si a obtinut o medie finala de 9,39.

Documentele bancare dezvaluite miercuri 6 noiembrie 2013 de senatorul PNL Sorin Rosca Stanescu, referitoare la modul in care Alianta DA PNL – PD (condusa in toamna anului 2004 pe atunci de Theodor Stolojan si Traian Basescu) a fost finantata in luna noiembrie 2004 cu peste 7 milioane dolari de catre doua firme off-shore din Cipru, scot la iveala un fapt cutremurator. Si anume ca Traian Basescu a devenit presedinte al Romaniei in toamna lui 2004 cu milioane de dolari proveniti din doua firme off-shore din Cipru. In fapt, acest caz a fost sesizat PICCJ – DNA de FACIAS in urma cu un an, insa parchetele conduse de procurorii obedienti, numiti de Traian Basescu, nu au miscat o fila in acest dosar pentru a afla cine a trimis banii si unde au disparut ei. De ce oare?

Transferurile bancare catre Alianta DA (Stolojan si Basescu)

Potrivit celor cinci file de transfer bancar puse la dispozitie publicului de senatorul Sorin Rosca Stanescu, rezulta urmatoarele transferuri bancare operate in luna noiembrie 2004 in contul beneficiarului Alianta DA PNL – PD, cu cont deschis la Bancpost, cod IBAN RO38BPOS85002724809ROL01, dupa cum urmeaza:

1 - 4.11.2004 – suma de 1.200.000 USD a fost transferata de COMAC Limited Cipru, din contul de la Laiki Bank Cipru, in contul beneficiarului Alianta DA PNL – PD de la Bancpost Bucuresti;

2 - 12.11.2004 - suma de 1.200.000 USD a fost transferata de GLOBAL NETWORKING Limited Cipru, din contul de la Laiki Bank Cipru, in contul beneficiarului Alianta DA PNL – PD de la Bancpost Bucuresti;

3 - 12.11.2004 - suma de 300.000 USD a fost transferata de COMAC Limited Cipru, din contul de la Laiki Bank Cipru, in contul beneficiarului Alianta DA PNL – PD de la Bancpost Bucuresti;

4 - 19.11.2004 - suma de 2.800.000 USD a fost transferata de COMAC Limited Cipru, din contul de la Laiki Bank Cipru, in contul beneficiarului Alianta DA PNL – PD de la Bancpost Bucuresti;

5 - 19.11.2004 - suma de 1.200.000 USD a fost transferata de COMAC Limited Cipru, din contul de la Laiki Bank Cipru, in contul beneficiarului Alianta DA PNL – PD de la Bancpost Bucuresti;

Senatorul Sorin Rosca Stanescu nu a precizat cui apartin aceste firme, probabil ca habar n-are.

Procurorul Marius Iacob a dezlegat misterul!

Lumeajustitiei.ro a avut insa curiozitatea de a investiga apartenenta celor doua firme si am ajuns la concluzia ca cel putin una – COMAC Limited Cipru, apartine omului de afaceri Sorin Ovidiu Vantu.

Am descoperit aceste legaturi chiar intr-un act al procurorului sef adjunct al DNA Marius Iacob (foto) mai precis intr-un referat al acestuia intocmit pe cand era seful Sectiei de urmarire penala din PICCJ, prin care a cerut si obtinut la 9 septembrie 2010 arestarea lui Sorin Ovidiu Vantu, pentru tainuire si favorizarea infractorului Nicolae Popa (devalizatorul FNI), alaturi de co-inculpatii Octavian Turcan si Stoian Alexandru.

Potrivit referatului lui Marius Iacob (procuror numit in functie de Traian Basescu), acesta a concluzionat ca firma off-shore COMAC Limited Cipru apartine omului de afaceri Sorin Ovidiu Vantu. Iata un citat din referat:

„Potrivit probelor administrate si comunicate obtinute la data de 23.08.2010 ….circuitul bancar s-a stabilit cu certitudine ca transmiterea sumelor de bani s-a realizat in baza dispozitiilor inculpatului SORIN OVIDIU VINTU, prin contributia inculpatul OCTAVIAN TURCAN, prin transfer bancar, din contul unei societati din Cipru in contul unei societati inregistrate in Indonezia la care condamnatul POPA NICOLAE are acces. S-a confirmat faptul ca atat Comac Ltd, cat si Elbahold (societatea care a virat catre Comac Ltd sumele din care s-a realizat transferul catre Nicolae Popa), sunt controlate de catre inculpatul Vantu Sorin Ovidiu. Aceasta imprejurare a rezultat din coroborarea continutului convorbirilor si mesajelor text interceptate in baza autorizatiilor emise de Inalta Curte de Casatie si Justitie cu informatiile obtinute prin intermediul comisiei rogatorii de la autoritatile judiciare din Cipru. Astfel, rezulta fara dubiu ca transferul sumei de 50.000 euro catre Popa Nicolae s-a realizat din dispozitia inculpatului Vantu Sorin Ovidiu, in scopul de a zadarnici executarea pedepsei la care fusese condamnat Popa Nicolae.”

Aceleasi concluzii au fost retinute si de judecatoarea Ana Maria Tranca, de la Sectia I a Tribunalul Bucuresti, care in dosarul nr.43238/3/2010, la data de 10.09.2010, a dispus arestarea celor trei co-inculpati, in frunte cu Vantu, pentru 29 de zile: „Potrivit probelor obtinute la data de 23.08.2010 s-a stabilit cu certitudine ca transmiterea sumelor de bani s-a realizat in baza dispozitiilor inculpatului SORIN OVIDIU VINTU, prin contributia inculpatul OCTAVIAN TURCAN, prin transfer bancar, din contul COMAC LIMITED Nicosia deschis la banca MARFIN POPULAR BANK PUBLIC CO LTD Cipru...”

O alta depozitie relevanta, prezentata de Curentul.ro in urma cu circa doi ani, apartine afaceristului Liviu Luca de la PetromServices (partener de afaceri cu Sorin Ovidiu Vantu), care intr-o depozitie data in fata procurorului Marius Iacob la 9.09.2010 declara in legatura cu cercetarile intreprinse pe marginea unui transfer de 3.000.000 euro din contul firmei Elbahold Limited Cipru in contul firmei COMAC Limited Cipru: „...Stiu ca exista in Republica Cipru, in Nicosia, firma COMAC Limited Cipru, care e posibil sa apartina lui Sorin Ovidiu Vantu...”

CONCLUZII

Cazul mai sus prezentat e simplu de interpretat. Daca documentele bancare prezentate de senatorul Rosca Stanescu sunt reale, rezulta ca Traian Basescu a castigat alegerile prezidentiale din noiembrie 2004, din partea Aliantei DA PNL – PD, ca urmare a faptului ca a fost finantat de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu cu milioane grele de dolari. El, Basescu, care il acuza pe contracandidatul lui de la urmatoarele alegeri, Mircea Geoana, ca s-a dus noaptea in vizita la Vantu, acuzatie cu care a reusit sa-si discrediteze adversarul in campania electorala si sa mai obtina un nou mandat de presedinte al Romaniei!

Daca, de asemenea, se dovedeste ca Alianta DA PNL – PD, condusa pe atunci de Theodor Stolojan si Traian Basescu, nu a declarat acesti bani si i-a facut „pierduti”, ne aflam atunci in fata unui caz grav de coruptie, evaziune fiscala si spalare de bani, fata de care PICCJ are datoria sa faca lumina! -SURSA - LUMEA JUSTITIEI

Procurorul-şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi, a declarat miercuri seară la TVR că revocarea procurorului Lucian Papici de la conducerea secţiei I a DNA a creat o „vulnerabilitate” în cadrul Direcţiei. Kovesi a mai precizat că i-a cerut ministrului Justiţiei, Robert Cazanciuc, să o propună pe Mariana Alexandru pentru postul de şef al secţiei I, iar pe Lucian Papici în funcţia de adjunct, astfel realizându-se o rocadă între cei doi.

”Înlocuirea procurorului Papici a creat o vulnerabilitate în cadrul DNA. Nu a fost cerută recomandarea mea pentru delegarea celor doi noi şefi la secţia 1. De la înfiinţarea DNA nu s-au delegat şefi fără consultarea procurorului-şef al DNA. Domnul Niţu m-a sunat şi mi-a spus că a revocat delegarea lui Papici, fără să mă consulte. A spus că e decizia pe care şi-o asumă. Nu ni s-a explicat de ce li s-a încetat delegarea celor doi procurori”, a declarat Kovesi la TVR

Procurorul-şef al DNA a explicat că a solicitat de la bun început ca pentru funcţia de şef al secţiei I a DNA, ministrul Cazanciuc să o propună pe Mariana Alexandru, iar pe Lucian Papici pentru funcţia de adjunct.

”Pot să vă spun că am făcut o recomandare scrisă către Ministrul Justiţiei pentru procurorii Mariana Alexandru şi Lucian Papici. Legea de organizare judecătorească spune că se face în interesul serviciului adică a DNA. Cine poate face o evaluare mai bună decât şeful DNA. Legalitatea acestui ordin poate fi constatată de o instanţă de judecată sau de CSM. I-am spus ministrului Justiţiei că s-a creat o vulnerabilitate la DNA nu din cauza numelor propuse, ci din modul în care s-a realizat. Nu poţi să înlocuieşti un om de pe funcţie fără o explicaţie la opt zile după ce i-a prelungit delegarea”, a declarat Kovesi.

Şeful DNA a precizat că există o lipsă de încredere a procurorilor DNA în cei doi procurori, Iulian Bendeac şi Viorel Cerbu, delegaţi şi propuşi pentru conducerea secţiei I

Mahalagismele politice de la Consiliul Superior al Magistraturii sau Curtea Constitutionala a Romaniei

In orice Stat "Democratic" autentic puterile se controleaza reciproc. In orice stat democratic nu exista putere independenta la modul pe care il intelege si il declara Monica Macovei sau Handeala – C.S.M., in numele puterii judecatoresti – din care atentie, el (CSM) nu face parte – adica nimeni sa nu zica nimic despre ce face "el" (CSM), pentru ca, se atenteaza la independenta Justitie. Asa cum Justitia ancheteaza si condamna parlamentari sau guvernanti care incalca legile, cu exceptia lui Traian Basescu, fost Securist si turnator, care are imunitate si impunitate absoluta, asa si guvernantii si parlamentarii fac legi, atribuie bugete, stabilesc politicile de urmat in aceasta tara. Cu late cuvinte, independenta celor trei puteri in stat este in fapt o interdependentza, care trebuie exercitata cu buna-credinta si numai in interesul cetateanului. Fireste ca cetateanul trebuie sa fie musai Basescu fost si actual ofiter operativ secu. sau Haineala subordonata lui Monica Macovei. Sondajul IRES desfasurat in perioada 12.01.2013 – 19.01.2013., cu subierctul "aveti incredere in Justitia romana"? 68,06% dintre raspunsuri au fost “Nu”, 22,8% au fost “Intr-o oarecare masura” si doar 8,67% dintre participantii la sondaj si-au exprimat increderea deplina in justitie, raspunzand “Da”.  Mahalagismele politice de la Consiliul Superior al Magistraturii sau Curtea Constitutionala a Romaniei, judecatori cu nasu’ in suflet (ex. cei de la I.C.C.J. sau Parchetul General), erorile judiciare (politice), dar si numarul mare de cazuri pierdute de Romania la CEDO au generat actuala neincredere in sistemul judiciar. Sustinatorii secaturii de la Cotroceni si ai independentei justitiei considera ca cei aproape 70 % dintre romani sunt un pericol pt. justitie? Fireste ca JUSTITIA Securistica instaurata de Basescu nu are nicio vina cu atat mai putin persoanele promovate si sustinute de Monica Macovei (progenitura de general de securitate - poate colonel si procuroare securisto-comunista de mare nadejde) atat in institutii publice cat si in O.N.G.-uri “independente”! Cand increderea populatiei in justitie are un trend negativ cred ca discutiile cu si despre persoane ca Cristi Danilet alias Frankfurt din Vacanta Mare, Haineala, Luluta Kovesi, Morar sau Ghica si clica lor de peropagandisti si progenituri de securisti si nomenclaturisti comunisti nu-si au rostul. Dupa opinia mea justitie inseamna adevarul pe care ni-l dorim cu toţii.

Comisia Juridică de Disciplină şi Imunităţi din Camera Deputaţilor, Camera Decizională, a avizat, în data de 20 iunie, propunerea legislativă pentru modificarea ordonanţei de urgenţă care modifică şi completează legea privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, printr-un amendament ce prevede că notarii şi avocaţii dobândesc, fără nici o formalitate, atribuţii specifice profesiei de mediator, se arată într-un comunicat de presă remis de Consiliul de Mediere.  Astfel, notarii şi avocaţii pot dobândi fără pregătire de specialitate în managementul conflictelor, comunicare, tehnici de negociere şi în teoria şi practica medierii şi fără a îndeplini condiţiile prevăzute de lege, calitatea de mediator.  Potrivit reprezentanţilor Consiliului de Mediere, amendamentul încalcă prevederile Directivei 52/2008/CE a Parlamentului European, care arată că poate deveni mediator orice persoană, indiferent de profesie, obligând în acest sens statele membre să asigure o formare iniţială şi continuă a mediatorilor, pentru a putea desfăşura o mediere eficientă, imparţială şi competentă faţă de părţi.  De asemenea, reprezentanţii consiliului mai aduc în vedere că amendamentul creează discriminare, atât raportat la celelalte profesii juridice, cât şi la profesiile nonjuridice, ceea ce conduce, în mod direct, la inechitate. "Dar, înainte de toate, amendamentul riscă să compromită însuşi actul de mediere, aducând astfel un grav prejudiciu cetăţenilor, deoarece nici avocaţii şi nici notarii nu au, prin formarea lor profesională, cunoştinţele şi abilităţile necesare conducerii profesioniste a procedurii de mediere, în absenţa unei pregătiri de specialitate cerute prin actele normative în vigoare", se mai arată în comunicat.  Adoptarea unor astfel de prevederi legislative ar conduce în plan internaţional la reacţii negative în ceea ce priveşte Mecanismul de Cooperare şi Verificare, cu atât mai mult cu cât, în urmă cu doi ani, ţara noastră era monitorizată în implementarea medierii, pentru a se asigura creşterea calităţii actului de justiţie, ca urmare a degrevării sistemului judiciar de cauzele soluţionate prin mediere, concluzionează comunicatul. 

Asociatia pentru Monitorizarea Justitiei a dat publicitatii unui studiu „DESPRE GARANTIILE PROCESULUI CIVIL. REPARTIZAREA ALEATORIE”, in care semnaleaza secretomania instaurata de CSM si o serie de instante din Romania, in privinta repartizarii aleatorii a dosarelor, principiu stabilit de Legea 303/2004 privind organizarea judiciara.    Iata materialul dat publicitatii de AMJ:

„Repartizarea aleatorie a fost gandita ca o garantie pentru un proces echitabil raportat la componenta completului de judecata. Daca am fi trait intr-o societate corecta, in care magistratii sunt mai presus de orice banuiala, probabil ca o astfel de problema nici nu s-ar fi pus. Din pacate, societatea romaneasca, cu avatarurile sale din epoca comunista, are o experienta prea trista cu Justitia, varful de lance al regimului comunist, cu judecatori care pronuntau sentinte de condamnare la moarte sau la munca silnica pe viata pentru disidenti politici, cu epurarea intregului sistemul judiciar prin excluderea atat din sistemul de invatamant, cat si din profesiile juridice a tuturor celor care nu aveau “origine sanatoasa” sau manifestau obstinatii intelectuale.  O astfel de istorie nu este de natura sa nasca incredere in Justitie, iar implicarea din ce in ce mai vizibila a serviciilor secrete la toate nivelurile sale, ca si reticenta desprinderii de vechiul sistem si de vechile metehne, au dus la conditionarea integrarii Romaniei in Uniunea Europeana de acceptarea unui mecanism de cooperare si verificare (MCV) care sa permita institutiilor europene sa creioneze un nou sistem juridic, compatibil cu principiile statului de drept si cu prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Noi institutii au fost create sau reinventate dupa reguli noi, insa, progresiv, ele au fost deturnate de la scopul pentru care au fost infiintate, fie de guvernanti, prin elaborarea de acte normative care sa se muleze intereselor de moment ale clasei politice sau gruparilor transpartinice, fie de catre magistrati prin interpretarea subiective a procedurilor si institutiilor.  Printre acestea si repartizarea aleatorie. Ridicata la rang de principiu in Legea organizarii judiciare 304/2004, a fost implementata printr-un program informatic (Ecris) care ar fi trebuit sa automatizeze orice repartizare si sa excluda astfel factorul uman, dar care, in realitate, a fost conceput ca un sistem semiautomatizat, repartizarea facuta de computer putand fi ocolita de catre personalul auxiliar prin modalitatea de completare a unor campuri realizandu-se astfel determinarea completului ce judeca dosarul.  Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti a permis, de asemenea conducerii instantelor sa intervina ulterior repartizarii initiale si, sub diferite pretexte administrative, sa rerepartizeze dosarele in cadrul unor proceduri total netransparente justitiabililor.   Pentru lamurirea motivelor care au dus la implicarea conducerii instantelor in procesul de repartizare a cauzelor am formulat intrebari Tribunalului Bucuresti, Curtii de Apel Bucuresti si Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Curtii de Apel Brasov (pozitiile exprimate fiind atasate), insa raspunsurile au fost extrem de opace, discutiile administrative ale instantelor fiind clasificate ca nefiind de interes public sau necircumscriindu-se legii 544/2001 privind accesul la informatiile publice. Tribunalul Bucuresti, prin Presedinte, doamna Laura Andrei, a aratat ca procesele verbale ale sendintelor consiliilor de conducere privind “aspecte ale vietii organizatiei” care nu privesc opinia publica.  In acest context, suspiciunile justitiabililor privind independenta si impartialitatea magistratilor, intemeiate si pe refuzul Inspectiei Judiciare de a cerceta in mod real abuzurile sau disfunctionalitatile reclamate, ar fi trebuit sa determine Consiliul superior al Magistraturii sa isi realizeze misiunea si sa reformeze sistemul judiciar, prin intarirea garantiilor procedurale si crearea unui sistem eficient de control si angajare a raspunderii magistratilor.  Din pacate, Consiliul Superior al Magistraturii, indepartandu-se de la misiunea pentru care a fost creat, functionand ca un organism sindical, a elaborat norme care au dus la protectia unui sistem defect, lipsit de mecanisme de reglare si corectie. Astfel, art. 98 din Regulamentul de ordine interioara al instantelor de judecata a prevazut ca cererea de recuzare sa fie judecata de completul imediat urmator, ceea ce a permis conducerilor instantelor sa aranjeze completele in cascada, dupa afinitati si interese.  Art. 96 ind.2 din Regulament introdus de CSM in 2011 ca urmare a propunerii Directiei Legislatie, Documentare si Contencios “referitor la modificarile Regulamentului de ordine interioara al instantelor judecatoresti pentru inlaturarea practicilor de eludare a repartizarii aleatorii prin cereri repetitive” a prevazut ca “Daca se constata ca pe rolul instantei exista sau au existat cel putin doua cereri pendinte in acelasi timp, formulate de aceeasi  parte, avand acelasi obiect principal si aceeasi cauza, toate cererile aflate pe rol la momentul constatarii vor fi judecate de catre primul complet investit, chiar daca partea a renuntat la judecarea cererii aflate pe rolul acestui complet sau cererea a fost anulata ca netimbrata ori ca nesemnata”. Avind in vedere refuzul CSM de a ne comunica nota Directiei Legislatie care a dus la adoptarea acestei prevederi, sub pretextul ca nu ar fi informatie publica, nu putem sa stim ce a dus la concluzia ca depunerea mai multor cereri de catre justitiabili s-ar face pentru a eluda sistemul Ecris, insa, ce este de remarcat este ca CSM face un proces de intentie justitiabililor tocmai cu privire la disfunctionalitatile sistemului judiciar, pe care chiar acestia le-au reclamat si cu privire la care Consiliul nu a luat pana acum nici o masura (cu exceptia recentului control dispus la Tribunalul Bucuresti, control despre care nu s-a mai auzit nimic si care o sa se finalizeze cu o dezincriminare generala). CSM nu s-a grabit sa ia masuri pentru transparentizarea procesului de repartizare, a procesului decizional privind formarea si planificarea completelor de judecata, ci a considerat oportun sa completeze “dispozitiile lacunare” ale Codului de procedura civila privind litispendenta, chiar cu incalcarea principiului repartizarii aleatorii prevazute de legea 303/2004.

Daca fenomenul amintit de Directia Legislatie de la CSM este adevarat, doua probleme trebuiau a fi solutionate:

(1) care este motivul pentru care un justitiabil ar dori ca dosarul sau sa nu fie judecat de catre anumiti magistrati si

(2) de ce este privita cu suspiciune dorinta justitiabiliul de a nu fi judecat dosarul de catre anumiti magistrati?

Daca toti magistratii sunt corecti, inseamna ca solutia va fi una corecta, indiferent de judecatorul care o va da.

Daca nu toti magistratii sunt corecti, atunci aceasta suspiciune de coruptie pe care o exhiba CSM prin modificarea Regulamentului, nu ar trebui sa fie deferita organelor de cercetare penala competente pe fapte de coruptie?
Departe de a acuza justitiabilii, masura luata de CSM prin art.96 ind.2 din Regulament nu face decat sa intareasca opinia generalizat privind existenta fenomenului de coruptie la nivelul instantelor de judecata.

Strict juridic, articolul 96 ind.2 din Regulament este si nelegal deoarece incalca in mod flagrant dispozitiile legii 304/2004 si ale art.164 CPC.

Potrivit dreptului aplicabil, singura exceptie a schimbarii completului de judecata este aceea in care judecatorul nu poate participa la judecata din motive obiective. Legea nr. 304/2004 prin art. 139 alin.1 lit.b) da in competenta CSM doar fixarea unor criterii pentru asigurarea repartizarii aleatorii, dar nicidecum violarea acestui principiu prevazut de o lege organica si protejat prin art. 6 din Conventie. Mai mult, acelasi alineat apara si principiul continuitatii, nu al deposedarii de dosar, pe cale administrativa a judecatorului. Pe de alta parte, Codul de Procedura Civila, de asemenea lege organica, reglementeaza situatiile la care se refera dispozitiile art. 96 ind.2, astfel incat Regulamentul, norma inferioara, adauga la lege.“Urmare cererii dumneavoastra transmisa prin e-mail Inaltei Curti de Casatie si Justitie la data de 15 mai 2013, prin care solicitati a vi se comunica o copie a Hotararii Colegiului de Conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr.9/18.04.2013 precum si motivele, cauzele si documentele care au stat la baza emiterii hotararii expunem urmatoarele: Asa v-a fost comunicat la data de 13 mai 2013, ne aflam in imposibilitatea de a va pune la dispozitie Hotararea nr.9/18.04.2013, in integralitatea sa, intrucat aceasta contine
si alte dispozitii de ordin administrativ in legatura cu activitatea interna a instantei. Precizam ca, hotararile Colegiului de Conducere nu se motiveaza, iar actele si documentele care stau la baza adoptarii hotararilor reprezinta acte interne ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care nu pot fi puse la dispozitia petentilor - Cu consideratie, Magistrat asistent Viorel Ciobanu”...(SURSA LUMEA JUSTITIEI)

Noul Cod Civil cuprinde dispozitii speciale referitoare la o categorie contractuala cu un istoric relativ tumultuos in peisajul legislativ romanesc - vanzarea cu optiune de rascumparare. Astfel, art. 1758 defineste aceasta varietate de vanzare ca fiind vanzarea afectata de conditie rezolutorie prin care vanzatorul isi rezerva dreptul de a rascumpara bunul sau dreptul transmis cumparatorului.  Chiar daca denumirea este noua, institutia la care aceasta se refera nu reprezinta o premiera in dreptul roman. Vechiul Cod Civil reglementa, inca din anul 1864, in limbajul caracteristic epocii, "facultatea de rescumparare", respectiv "pactu prin cari vendetorulu isi reserva dreptulu a lua inapoi lucrulu vendutu, restituindu pretulu". Din considerente economice si sociale pe care nu le detaliam cu aceasta ocazie, vanzarea cu pact de rascumparare nu a supravietuit vreme indelungata in secolul urmator, dispozitiile Codului Civil care o reglementau fiind abrogate in anul 1931 de Legea contra cametei iar operatiunea in sine fiind sanctionata cu nulitatea absoluta.  Mult timp dupa abrogarea Legii contra cametei, doctrina si jurisprudenta romaneasca au continuat sa trateze drept nule absolut contractele de vanzare cu pact de rascumparare. Abia in anul 2000 Curtea de Apel Bucuresti constata, prin decizia civila nr. 3136/R din 05.10.2000, faptul ca, urmare a unor abrogari succesive de acte normative, contractele de vanzare cu pact de rascumparare sunt valabile.  Desi motivarea instantei nu a fost scutita de critici din partea doctrinei, decizia Curtii a reactivat in practica o institutie juridica tratata cu maxima reticenta pana la acea data. Si astfel, de cele mai multe ori in cadrul unor tranzactii complexe de fuziuni si achizitii (M&A), s-a acceptat din ce in ce mai des redactarea si incheierea contactelor de Put Option guvernate de legea romana.  Asa cum mentionam mai sus, Noul Cod Civil a ales sa reglementeze expres o institutie care in practica incepuse sa fie din nou utilizata, precum si sa stabileasca conditiile in care aceasta poate fi considerata valabila.
Preferand modelul vechiului Cod Civil in detrimentul altor modele legislative, actuala reglementare califica vanzarea cu optiune de rascumparare drept o vanzare afectata de conditie rezolutorie. Cu alte cuvinte, se ofera vanzatorului, proprietar sub conditie suspensiva, dreptul de a denunta unilateral contractul initial incheiat cu cumparatorul, proprietar sub conditie rezolutorie, iar nu dreptul de a incheia un nou contract de vanzare prin care sa redobandeasca proprietatea asupra bunului vandut.
Optiunea de rascumparare poate fi exercitata intr-o perioada limitata de timp, respectiv 5 ani. In cazul in care termenul stabilit prin contract este mai mare, acesta va fi redus de drept la durata maxima instituita de lege. Neexercitarea optiunii de rascumparare in termenul agreat atrage neindeplinirea conditiei rezolutorii si respectiv consolidarea dreptului de proprietate al cumparatorului. Conditia exercitarii optiunii de rascumparare de catre vanzator este restituirea de catre acesta a pretului primit si a cheltuielilor pentru incheierea contractului de vanzare, precum si realizarea formalitatilor de publicitate.  In practica, restituirea cheltuielilor pentru incheierea contractului de vanzare poate crea dificultati. Spre exemplu, in cazul unor tranzactii complexe, precedate de o analiza diligenta extinsa efectuata de cumparator cu privire la bunul ce urma sa fie achizitionat, cheltuielile angajate in vederea incheierii contractului pot fi substantiale. Pentru evitarea neclaritatilor cu privire la calificarea unor costuri drept cheltuieli legate de incheierea contractului de vanzare si pentru a preintampina dispute cu privire la cuantumul acestora, este recomandabil ca, in masura posibilului, partile sa pre-evalueze, prin insusi contractul de vanzare relevant, astfel de cheltuieli.

Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă prevedea şi modificarea legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Un articol nou introdus în lege prevede ca o clauză declarată abuzivă de instanţă, în anumite condiţii, trebuie eliminată din toate contractele acelui profesionist. Sectorul bancar a fost singurul care a reacţionat la iminenţa intrării în vigoare a acestor prevederi, având în vedere că unele bănci au pierdut multe procese cu clienţii chiar pe legea 193/2000. Bancherii şi-au estimat pierderile la peste 600 de milioane de euro pe an, în cazul în care ar trebui să elimine sau să modifice unele clauze referitoare la comisioane şi dobânzi. Modificările la legea 193/2000 trebuiau să intre în vigoare cu noul Cod de procedură civilă, în data de 15 februarie, însă tremenul a fost împins până la 1 iulie, la cererea băncilor. BNR a spijinit public cauza bancherilor. Într-o conferinţă desfăşurată la BNR la începutul lunii martie, la care au participat bancheri centrali, comerciali şi avocaţii lor, Viceguvernatorul Bogdan Olteanu declara că aceste procese ar trebui să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum au insistat şi băncile comerciale. Sistemul propus de BNR şi de bancheri ar trebui implementat printr-o derogare de la actuala lege, care arată că procesele se judecă după sistemul tur-retur, cu fondul la Tribunal şi apelul la Curţile de apel. Bancherii cer, de asemenea, ca doar statul să poată iniţia astfel de acţiuni, prin Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, nu şi asociaţiile de consumatori.